vineri, 17 martie 2017

Despre forstiția și trecerea iremediabilă a timpului

Sunt foarte aproape de 27. Sunt destul de albă. O fi chic și matur, o fi genetic sau pur și simplu o fi îngrijorător.
Sunt, oficial, back to my single self. Dezvoltând activități egoiste precum umblatul la muzee și la concerte de pian. Întrebându-mă temător când mă voi apropia de o versiune altruistă și casnică. Protectoare, practică, mamă eroină luptându-se stahanovist cu o oală de borș sau o cremă de prăjitură care nu vrea să se închege.
Asemenea sufletului acesta rebel care refuză cu obstinație să se adune. Să nu mai viseze proiecte B, planuri de existență paralelă și povești imposibile de iubire.
asist la nașteri și nunți, mă simt deja folkist de în vârstă, obosită de trăitul excesiv, de proiectele sociale care ar trebui să mi se întâmple. În firescul mers al umanității.
Vreau să ies din zona de increat profesional. Să trăiesc mai mult spiritual și mai puțin după agendă. Până atunci îmi pun tocurile în lift, zâmbesc rezervat, mă plimb printre și cu taxiuri, mă gândesc și mă răzgândesc de un milion de ori despre schimbări majore ce stau să vină, mă mai gândesc uneori la nopți de Vamă sau brâncușien de frumoase, mă echilibrez pentru a mă dezechilibra ulterior.
Ca orice femeie matură m-am lăsat de lacrimi și m-am apucat de sport. M-am lăsat de cafea și m-am apucat de anxietăți de femeie de 30 de ani: riduri, oboseli, așezări și răscoale rebreniene. Mă întreb dacă glanda mea boemă subzistă. Cu frică. Căci știm cu toții ce Hiroshima poate lăsa în spate. Mă obișnuiesc cu gândul că se poate trăi fără mine. Absolut excelent, chiar. Jonglez cu rețele de socializare, fără entuziasmul primirii primului Alcatel color.
Între timp forstiția înflorește, vremea trece, avocatura continuă în ritm corporatist și în direcție opusă cu orgoliul meu carieristic. Dacă tot am renunțat sau s-a renunțat (la mine).
Cu mine trebuie să mă (re)obișnuiesc. Iar printre ritmuri de zumba și firme de investiții să mai găsesc liniștea aceea dorită.
M-aș opri din drumul acesta să mă alint. Mi-aș permite nebunia să nu mai fac nimic din toate cele care trebuie. M-aș întoarce de la metrou și aș mânca înghețată în Cișmigiu. Aș râde de e-mailuri și de librăria dureros de vecină. Și m-aș zgâi ca o răzgâiată la forstiția vangoghiană.

joi, 5 ianuarie 2017

luni, 2 ianuarie 2017

Despre Bucuria de a fi tristă

Schimbarea nu a fost una autentică. Iubirea nu a existat. Sperața a rămas încuiată în Cutia Pandorei. Hotelurile nu au pixuri. Eu nu am stare, ci prea multe gânduri anxioase. 1 ianuarie e la fel de oribil: singur, pseudocuplat, acasă, în hotel sau excursie. Da, viața care se consumă a lui Dragomir. Habar nu am cum a fost anul. Te cred dacă vrei să îi zicem grozav. Habar nu am unde sunt și ce ar trebui să îmi doresc: nuntă în Basarabia sau concediu în Bali. Merg drept pe ceea ce se cheamă pasarela vieții mele. Încerc să fac lucrurile corect de aranjate. Caut echilibru și înțelepciune. Cel puțin direct proporțională cu firele premature albe de păr. Îmi port cicatricile demn și matur și râd. De cele mai multe ori când îmi vine să plâng. Sunt o adolescentă cu 10 ani în plus. Cu un prea subțire simț practic și un exacerbat simț al nimicniciei. Sunt Sînziana. În versiunea 2017.

vineri, 23 septembrie 2016

Rezoluțiune vs. reziliere în materie sufletească

Un jurist este foarte sensibil la concepte. El știe că părăsitul este un act unilateral. El știe că asupra aceluia părăsit planează o prezumție puternică de culpă. El știe că în cazul acesta intervenția unei instanțe care să tranșeze chestiunea este imposibilă.
ar fi atât de simplu ca vinovăția celui părăsit să se decidă în numele legii și să devină definitivă, irevocabilă și poate să se bucure de autoritate de lucru judecat. Ca poate, data viitoare, părăsitul să nu repete aceleași greșeli și să nu fie supus aceluiași pericol de a fi abandonat fără dreptul de a remedia iremediabilul.

Un jurist știe că dezvoltarea unilaterală a unei vieți duce la dezechilibre semnificative și că așteptările legate de anumite contraprestații ale destinului sunt neserios de mari.

Un jurist știe că orice ruptură intempestivă provoacă daune mari și că restabilirea situației anterioare este de cele mai multe ori iluzorie. Între timp sufletul tău fusese uzucapat prin posesie îndelungată, de bună credință, zice el.

Cu luciditatea mea caracteristică, trebuie să recunosc, și de această dată, că e cazul să mă ridic, să mă iert pentru cea mai mare culpă, să fac caiete profesionale, să învăț proceduri, să lupt pentru calmul și echilibrul meu care par departe. cât de departe. (ești).

Dragă domnișoară avocat S., înțelege că povestea s-a scris atât și așa și nu mai e nevoie de nicio asistență și reprezentare în vederea succesului cauzei. Că poate nu e vina nimănui, ci a ciocnirii într-un anumit timp și spațiu. Că în adâncul sufletului îi dorești binele. Că îl consideri o ființă cu adevărat generoasă și care a reușit să-ți aducă momente de fericire autentică a căror cuantificare nu s-a făcut poate niciodată.

Lasă egoismul existenței tale de prințesă răsfățată. Fii cu adevărat matură și lucidă. Eliberează-te. Rupe cu efect retroactiv lanțul și destinde-te cu efecte pentru viitor.

Poate vei face mai bine. Poate contextul va fi mai potrivit. Poate vei da examene și însoțită. Poate vei sparge și tu niște ziduri și vei oferi mai mult. Poate va fi bine.

https://www.youtube.com/watch?v=BAMZYpZi_M4

miercuri, 21 septembrie 2016

Toamnă și nevoia mea de a scrie scrisori

Și Brad Pitt divorțează.
Și eu am stări depresive clasice de tip autumnal.
Și e ziua marelui Cohen.
By virtue of suffering I claim to have won. You claim to have never been heard.
Și am nevoie de un capot. Și de un compot. De mere.

luni, 29 august 2016

Balzac și micuța S.

Tinerețea pare un concept la fel de relativ ca fericirea. Mai puțin relativ totuși decât iubirea.

Între dansat Tudor Gheorghe pe plajă în Vamă și colivă cu miros de cocos (același miros de cocos al despărțirii noastre. Știu, nu știi că despărțirea noastră miroase a cocos. Cred că te poziționezi mai bine ca mine. Eu încă mai cred "ce frumoasă despărțire ar fi fost dacă ai fi fost și tu." ) nu e decât o clipă.

Ca între fetița de clasa a 10-a care visa cu ochii deschiși la iubiri până la capătul lumii și stelelor și femeia de 30 de ani care știe că lumea se poate termina în mai puțin de 5 minute (atât durează să spui: "it's no coming back" ), iar stelele cad și se fac țăndări în aceleași 5 minute (atât durează să urli surd și silențios: "hey, that's no way to say good-bye").

Alexandrina pe fundal. Și-n suflet. Și-n lacrimile din baia de la etajul 15. Iertări hippioate.
Trec pe lângă restaurantul elegant din Vamă și îi văd pe S. și B. discutând serios despre mâncarea pe care ea nu o pregătește și relația pe care el nu o poate proiecta lângă altcineva. Blestemată memorie feminină a sentimentelor. Le zâmbesc celor doi și imaginii calde de mai care va rămâne aruncată printre fărâmele de stele și mă întorc la starea de august și zâmbetul rece pe care l-am fixat bine pe chipu-mi. Se asortează cu orice haină, orice pereche de pantofi, orice stare, orice task, orice activitate entertaining, orice stare melancolică, orice pereche de cercei, orice toamnă care vine, orice final de an, orice examen de dat, orice amintire invadatoare ca bătălia de pe Somme, orice întrebare care cuprinde deja un răspuns încurajator de tipul: "ești mai bine, nu?".

Sunt bine. Sunt jale. Sunt extaz și agonie. Sunt Vamă și azil de geriatrie laolaltă.

sâmbătă, 20 august 2016

I walk a lonely road. The only one that I have ever known

Vorbesc, văd, ascult, răspund, mă mir, aprob - și dincolo de toată această agitație de suprafață sunt și rămân mereu singur cu irevocabila mea soartă.

https://www.youtube.com/watch?v=NW7oNpzBSGc