toți oamenii sunt muritori.

te întrebi probabil ce fac. stai liniștit. și eu îmi tot pun întrebarea asta ciudată. existența mea nu are nici un contur, nici o direcție, nici un sens, nici o pastă consistentă, nimic închegat.e o chestie flască, posibilă, pliabilă. nu e vorba doar de chestiuni de principiu, ci și de lucruri mult mai pragmatice, toate în jurul unui cuvânt ce sună sumbru indiferent de poziția lui în frază: viitor. nu știu ce fac. nu știu cum mă simt. e ca într-o gară. trenuri vin, trenuri pleacă, peronul există mereu, oamenii dispar, decorurile se schimbă. uneori e vorba doar de paltonul crem care ia locul celui roșu. alteori,e mult mai mult de atât. uneori, îmi e dor. alteori, mă consolez invocând principii din psihologie. câteva zile de decembre au mai rămas. câțiva ani de trăit, câtăva trăire de împărtășit. inerție în ritm sacadat.