Sunt foarte aproape de 27. Sunt destul de albă. O fi chic și matur, o fi genetic sau pur și simplu o fi îngrijorător.
Sunt, oficial, back to my single self. Dezvoltând activități egoiste precum umblatul la muzee și la concerte de pian. Întrebându-mă temător când mă voi apropia de o versiune altruistă și casnică. Protectoare, practică, mamă eroină luptându-se stahanovist cu o oală de borș sau o cremă de prăjitură care nu vrea să se închege.
Asemenea sufletului acesta rebel care refuză cu obstinație să se adune. Să nu mai viseze proiecte B, planuri de existență paralelă și povești imposibile de iubire.
asist la nașteri și nunți, mă simt deja folkist de în vârstă, obosită de trăitul excesiv, de proiectele sociale care ar trebui să mi se întâmple. În firescul mers al umanității.
Vreau să ies din zona de increat profesional. Să trăiesc mai mult spiritual și mai puțin după agendă. Până atunci îmi pun tocurile în lift, zâmbesc rezervat, mă plimb printre și cu taxiuri, mă gândesc și mă răzgândesc de un milion de ori despre schimbări majore ce stau să vină, mă mai gândesc uneori la nopți de Vamă sau brâncușien de frumoase, mă echilibrez pentru a mă dezechilibra ulterior.
Ca orice femeie matură m-am lăsat de lacrimi și m-am apucat de sport. M-am lăsat de cafea și m-am apucat de anxietăți de femeie de 30 de ani: riduri, oboseli, așezări și răscoale rebreniene. Mă întreb dacă glanda mea boemă subzistă. Cu frică. Căci știm cu toții ce Hiroshima poate lăsa în spate. Mă obișnuiesc cu gândul că se poate trăi fără mine. Absolut excelent, chiar. Jonglez cu rețele de socializare, fără entuziasmul primirii primului Alcatel color.
Între timp forstiția înflorește, vremea trece, avocatura continuă în ritm corporatist și în direcție opusă cu orgoliul meu carieristic. Dacă tot am renunțat sau s-a renunțat (la mine).
Cu mine trebuie să mă (re)obișnuiesc. Iar printre ritmuri de zumba și firme de investiții să mai găsesc liniștea aceea dorită.
M-aș opri din drumul acesta să mă alint. Mi-aș permite nebunia să nu mai fac nimic din toate cele care trebuie. M-aș întoarce de la metrou și aș mânca înghețată în Cișmigiu. Aș râde de e-mailuri și de librăria dureros de vecină. Și m-aș zgâi ca o răzgâiată la forstiția vangoghiană.
