Corina îmi taie
părul pe muzica băieţilor de la Placebo. Cârlionţii cad în ritm sacadat. Ca un
colaj de Warhol. Ca o aspirină de la Bayer. Ca mozaicul amintirilor ultimelor
zile.
Difuzorul urlă: „Another love I would abuse/No circumstances could excuse”. Iar eu nu mă pot gândi decât la cum transparenţa lumii
actuale se opune cu îndârjire dreptului meu inviolabil la amintirea ta.
„Da, noul job e
ok.” - îi spun Corinei. Era copilăriei noastre boeme printre cărţi se
încheie, gândesc în sinea-mi.
„Nu, nu ştiu ce
va fi cu situaţia socio-politică a ţării.” Existenţa mea echilibrată nu se ma tulbură la auzul
unor ştiri şoc. Poate doar la revederea lui. La concertul artistului nostru
preferat. La braţul unei alte favourite
faded fantasy.
Oare domnul Hoffmann ştia cum sufletul se poate rupe în
mii de bucăţi similar cu bulbucii aspirinei? În care-mi pot vedea secvenţial viaţa. Interşanjabilă.
Repetitivă. Tulburată arareori de zvâcnirile unor bule care se umflă. Ca neputinţa
de a opri timpul în loc. Ca efemeritatea a tot ce s-a scris în manuale despre
acest eveniment.
Da, autorii îl prezintă ca pe
firescul trecerii la sezonul rece. A venit toamna şi inima mea a rămas neacoperită. Poate ar fi trebuit să o
scot la vânzare pe vreo piaţă modernă. Da, cred că ar fi valorat ceva bitcoini
şi, poate, Nichita ar fi tranzacţionat dacă ar fi trăit.
Nu, evenimentul nu a fost aşa
cum l-au descris terapeuţii pe canalele Youtube. L-am resimţit ca pe desfacerea centurii de asteroizi care
au ajuns astfel să fie împrăştiaţi în cel puţin patru zări.
Edificiul meu afectiv e oricum în şantier de ceva vreme. Ceea ce se
clădeşte azi se mai dărâmă puţin peste câteva luni. Dar maturitatea mă obligă
să aşez cărămizile în fiecare dimineaţă, să încui cutia toracică şi să plec în
lume, să-mi fac planuri, proiecte, să jonglez dorinţe, să ajung seara acasă şi
să o descui. Singura care se poate cuibări în acel moment e singurătatea a
cărei adaptabilitate ar merita un Nobel.
Îmi place să o văd ca pe un cost
de oportunitate. Teoriile şi
principiile mele de viaţă sunt infinite, iar resursele sufleteşti ale
umanităţii sunt pe cale de a se epuiza.
„Coaforul mi se
pare locul ideal pentru terapie.”- îi spun Corinei. Ea zâmbeşte şăgalnic, pentru că,
ironic, noi nu vorbim de fapt niciodată cât timp ea tunde şi aranjează părul.
Poate hiperbolizez stările. Iar amalgamul acesta de stări e
rezultatul delirului unei gripe prelungite: Iar amploarea stării de acum câteva
zile a fost rezultatul delirului unui orgoliu care nu a mai învăţat smerenia de
tip Marcus Aurelius.
„Eşti tristă?” – mă întreabă Corina. Tresar, căci nu m-am
mai raportat la mine cu această stare de cel puţin un an. Am fost prea ocupată
să mă zbat, să merg la nunţi, să zâmbesc, să-mi schimb jobul, să mă echilibrez,
să flirtez, să promovez cultura, să încurajez, să mă încurajez, să închei
etape, să încep etape.
„Nu.”- îi răspund. „E doar melancolia autumnală. La fel de firească precum
purtatul paltonului.” Nu, nu am timp să fiu tristă.
Trebuie să susţin polemici şi prelegeri, să fac bani, să învăţ economie, să
planific vacanţe, să nu uit ce e relevant, să proiectez ce e benefic. În timp
ce înşir mental toate aceste activităţi închid cele trei aplicaţii care-mi
reamintesc că sunt bine indiferent de sezon. Eu şi restul planetei.
„Cum a fost
concertul?” – mă
întreabă Corina.
„Dureros de frumos.” Ca viaţa. Care nu e roz, ci
portocalie. Ca această vitamină C efervescentă cu gust de portocale. Şi care se
desprinde bolborosind în mii de fâşii ce-şi reclamă fiecare dreptul la o
existenţă autonomă fabuloasă. Ca, de altfel, fiecare particulă trăindă din noi.
